Monica Lovinescu îi numea „clandestini” pe scriitorii români care, odată ajunși la Paris, veneau să-i vadă. A fost stabilit astfel un dialog intens și neîntrerupt între rezistenţa din afara graniţelor și cea dinăuntrul lor, între exilul exterior și cel interior. Întâlnirile nu sunt lipsite de emoţie și speranţă, chiar dacă prudenţa este cuvântul de ordine, iar frica se strecoară insistent în privirile clandestinilor.